Prinи›ul Prea: Frumos

A învățat că foamea, oboseala și bunătatea cântăresc mai mult decât orice reflexie.

A ajutat un bătrân tâmplar să ridice bârne grele, deși mâinile lui fine s-au umplut de bătături. PrinИ›ul prea frumos

Într-o iarnă geroasă, prințul a găsit-o pe aceeași bătrână tremurând lângă un râu înghețat. Fără să ezite, și-a scos mantia de catifea — singurul lucru ce-i mai rămăsese din vechea viață — și a învelit-o. A învățat că foamea, oboseala și bunătatea cântăresc

Disperat, Alaric a fugit din palat. Timp de un an, a rătăcit prin sate, nevăzut de nimeni. A început să asculte poveștile oamenilor: Fără să ezite, și-a scos mantia de catifea

A fost odată ca niciodată un prinț pe nume Alaric, căruia poporul îi spunea „Prințul Prea Frumos”. Chipul lui era sculptat parcă din lumină, iar ochii îi străluceau ca safirele sub soarele amiezii. De cum se trezea, Alaric își petrecea ore întregi în fața oglinzilor de cristal din palat, admirându-și perfecțiunea.

A vegheat lanurile de grâu ale unei văduve, alungând păsările însetate.

Regatul său era bogat și liniștit, dar Alaric nu știa nimic despre viața oamenilor săi. Pentru el, singura lume care conta era cea care îi reflecta propria imagine. Capitolul II: Umbra Blestemului